Pimbare

Câteva click-uri după miezul nopţii şi camera cade peste mine. Ce pot face atunci? Simplu, apelez la buna mea prietenă, bicicleta, care nu comentează niciodată când vreau să ies cu ea la o plimbare.

Plec la drum, iau geanta în spate, o bluză, că deh, deşi e august, e trecut de miezul nopţii.. Weather underground îmi zice că în urmă cu jumătate de oră erau 19 grade. Cer senin. Booon. Hai să mergem. Mă opresc la Mol. Nu, nu ca să fac plinul la benzină, ci ca să iau nişte bere. Îmi aduc subit aminte faza din South Park în care nişte copii sunt luaţi la vânătoare de unchiul unuia dintre ei, le dă la fiecare o puşcă şi o doză de bere, iar în momentul în care unul întoarce puşca spre altul, unchiul zice “Be careful, son, you’re gonna spill your beer!” (Ai grijă, copile, c-o să-ţi dai berea pe jos!) )))

Să continuăm. O iau pe Cluj, spre centru. Din sens opus, alt biciclist. Mă uit mai bine, un prieten, fost coleg de liceu, îl salut. Continuu drumul. Ora era.. vreo 1 fără ceva. Lumea are activitate la ora asta, ce naiba. Ajung în intersecţia BCR, relativ goală, câte-o maşină, două. Asta e fain noaptea, e trafic aproape inexistent, şoseaua e a mea!:) Na, merg eu ce merg, ajung în Unirii. Boon. Mă aşez frumos la fântână, deschid berea şi beau liniştit. Prin Unirii ce poate fi… Oameni care lucrează la scena de acolo, (tot timpul e ceva de dat jos, de ridicat, de orice. În rest, cei de la terase, care la ora asta sunt paznici numai. Sau cine ştie, poate e deschis, nici n-am întrebat. Apoi sunt oameni răzleţi care ies de prin localurile din Unirii. În celălalt colţ de piaţă, un cuplu, pe băncile de beton… Cât am stat eu acolo să beau berea şi să fac diverse procese cognitive şi mai ştiu eu ce, ei şi-au văzut de treabă nestingheriţi, dintr-un sărut în altul. Erau drăguţi, aproape că m-am minunat. Dar n-am apucat. S-a terminat berea, semna că trebuia să mă urnesc.

Merg în continuare. O iau pe Aradului. Văd o tipă cu fustă scurtă care merge agale pe trotuar. Hmmm. O fi de aia? Dar de care să fie oare? Clar că era de aia, am întors capul după ea în trecere şi a bolborosit ceva, nu am prins ce… Probabil încerca să mă combine la un scurt sau mai ştiu eu ce… La cum arată unele, ar trebui ELE să plătească pentru sex… Asta era, hmm.. aşa şi aşa, nici nici. Treaba ei, probabil că face asta ca să-şi poată plăti taxa la facultă (da, sunt din Banat şi da, aici nu zicem cuvintele întregi.. cel puţin o poarte din ele…), oaaa.. Ce justificări am în mine. Mă  apropii de ieşirea din oraş. Ce să fac? Mai vreau.. Pe cai, Măria Ta! Hai să merg înainte… Am mers, am mers, am mers.. Maşini pe măsura orei 1 jumate cam aşa era. Noaptea, să nu uitaţi Un tir o trecut cam periculos de aproape de mine. Stopuri reflectorizante am, bec roşu am, nu avea cum să nu mă vadă. Un inconştient.

Ajung la drumul care o ia spre Băile Călacea.. Zic ce naiba, hai şi p-aici:) Am mai mers vreo 5 min până am zis că fac pauză, după care mă întorc. Am lăsat bicicleta jos şi m-am pus pe iarbă, rezemându-mă de un copac de pe marginea drumului. În depărtare se aud din când în când tirurile care circulă între Timişoara şi Arad. Luna îşi face loc prin nişte norişori ca o pânză. Iarba moale şi destul de uscată. Loc numai bun, mai mai că era să adorm acolo privind cerul…

După vreo jumătate de oră de stat, admirat celestul şi relaxare mentală, am decis că e vremea de întoarcere. M-am urcat în şa, am pedalat agale… agale… agale… Până înapoi în oraş… Până înapoi acasă.. În camera care cade peste mine. Dar surpriză, camera s-a potolit:) Iar eu prevăd că voi trăi de data asta:)

Freamăt

Deşertăciunea creată de ploaia reproşurilor, ţipetelor, împreună cu zvâcnirile unor lovituri abţinute care abia aşteaptă să se lanseze, vin să sape tranşeele unui război care nu mai poate fi câştigat.

Războiul e omenesc. Războiul e rău. Deci, răul e omenesc. Prin aprofundare, omenescul e rău. Ce e trist, e că oamenii pot realiza că sunt capabili de autodistrugere. În ciuda acestui fapt, ei se autodistrug în continuare. Mai distrug şi pe cei care nu sunt capabili să o facă singuri. Asta ca să evidenţiez şi o calitate a omului: altruismul. Nu eşti suficient de autodistructiv? Te ajută un semen. Poate mai mulţi. FĂRĂ NUMĂR!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Am plecat…

Pentru cei avizi de poze

Am primit un link de la o prietenă, şi am rămas plăcut impresionat de ceea ce am văzut.  Câteva mostre:

Pentru galeria completă, click aici

Devreme

Deşi e devreme, e târziu, deşi aş putea fi liniştit, nu sunt. Starea care-mi zgândăre simţirea e izvorâtă din adâncul sinelui, acolo unde nimeni, decât o personă are voie să intre. Dar nu a intrat. S-a complăcut în etericul exterior, rece şi crud, care modelează deprimarea. Deprimare care tinde mai apoi să cucerească tot în juru-i, precum o plagă indestructibilă a cărei sete nu poate fi potolită…

06:21, ora magică aleatoare, ale cărei vibraţii mişcă, şi anume, pe mine.

Timpul trece

Iar oamenii mor. Ieri a murit Michael Jackson. Lăsând la o parte controversele care l-au înconjurat de-a lungul vremii, mie mi-a plăcut mare parte din muzica lui. Şi l-am privit doar din punctul ăsta de vedere. Cu bine.

Impresie despre o recenzie

Am revăzut azi noapte Rambo: First Blood. Unii ar spune ce porcărie, Rambo, ha! Se poate spune şi asta. În ultima vreme m-am pus să revăd câteva filme vechi pe care le-am văzut prima oară fiind copil, pe atunci neînţelegând mare lucru din ele. Erau pentru mine o ocazie să văd împuşcături, explozii, eroi şi asa mai departe. Nu prea am avut cine ştie ce părere bună depsre Stallone până acum, dar pot spune că aici mi-a plăcut. Mai pot spune că filmele vechi, în general, au ceva, ceva mai bun decât multe din prostiile care se scot în prezent. Dar să revin.

Am citit aici un review (recenzie, pentru iubitorii de română) despre filmul ăsta şi am rămas puţin mirat de unele prostii debitate acolo. Nu mai intru în detalii despre cum a jucat Stallone şi despre explozii, bla bla. Ce-mi sare în ochi este faptul că se spune că filmul ne face să credem că războiul din

Rambo

Vietnam a fost un război justificat şi că a fost pierdut din cauza hipioţilor şi politicienilor liberali şi alte aberaţii de astea. Plus faptul că scena de final dintre Rambo şi Trautman este catalogată cam aşa: “Their final scenes together are the stuff of homoerotic dreams, where tears are shed, confessions are given, and bonding is put above all else. Men simply do not behave like this in real life, unless a salad tossing is to follow.” Atâta prostie poate fi debitată în aşa puţine cuvinte… În prezent, dacă nu-ţi place de cineva sau ceva, vii cu argumentul “ce gay!”. Care este o cretinătate. Nu cred că experienţa unui război este una cu care poţi trăi uşor şi este foarte traumatizantă, oricât de dur ai fi. Finalul filmului reprezintă de fapt descărcarea personajului, în sfârşit se deschide şi spune ce are pe suflet. Aici nu este vorba despre politică şi război ci despre efectele traumatizante ale războiului asupra omului. Eu asta am văzut şi asta m-a impresionat. Atâta fac pe ei unii cu teoria conspiraţiei cu mama mă-sii, că prin filmu ăsta vor să ne facă să simpatizăm cu cel care distruge şi omoară. Filmul ăsta mă face să simpatizez, da, însă asta nu înseamnă că aprob distrugerile. Totul putea fi rezolvat dacă Rambo ar fi fost deschis de la început şi ar fi spus poliţistului adevărul, că a aflat de prietenul său care murise şi este afectat. Mă rog, poate. Dar nu despre asta e vorba în film. Filmul ne arată în ce transformă războiul oamenii.

Încă o confirmare

Că lucrurile la noi se fac mai mult ca să fie făcute. Azi plouă. Azi am fost cu bicicleta în oraş. Azi am căzut cu bicicleta. De ce am căzut? De prost, ar zice unii. Ei, acum n-a fost din cauza asta ci pentru că nu am fost în cunoştinţă de cauză. Nu am luat la cunoştinţă că anumiţi cretini care au făcut piste de biciclete le-au făcut alunecoase ca gheaţa pentru biciclete, atunci când sunt ude, în speţă când plouă. Adică vopseaua verde aplicată pe aceste piste pentru a le diferenţia de trotuar este pe post de derdeluş. Asta e în Timişoara, sper să nu fie peste tot în ţară aceiaşi cretini care amenajează astfel de aberaţii.

Rural happening

Incredibil cât analfabetism poate exista la un bâlci. La sat. Oltenia, sau Muntenia, undeva la limită. Că parcă sunt o apă ş-un pământ.

Văsălie inexistentă

Imaginaţi-vă în locul meu, am o durere de cap infernală, recidivată în urma consumului unei beri. O bere începută în cinstea unei prietene. A, nuuu… nu dau vina pe nimeni, vina e a mea, miercuri seara m-am făcut varză cu bere şi joi m-a acompaniat aceeaşi durere care stă cu mine acum de vorbă. Măcar e mai bine decât nimeni, nu? Heh… Ce replici consolante îmi torn la orele astea târzii.
Adevărul e că durerea de cap se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu durerea spirituală, care e mai dăinuitoare de ceva vreme. Păi cum naiba să nu dăinuie, când se produce acel dezechlibru, generat de lipsa de concordanţă a sentimentelor mele cu sentimentele unei alte persoane direct implicată în obiectul mai sus menţionatelor sentimente ale mele. Ce direct implicată, să vă spun drept, e chiar ea în sine acel obiect! Straşnic! Şi ce elucubraţii frazeistice (nici nu ştiu dacă există cuvântul ăsta şi mi-e şi lene acum să verific) sunt în stare să generez. Pfoai, sunt pe cale să devin un semizeu scriitoricesc! Haaaa! Îmi şi imaginez râsetele la citirea acestei afirmaţii.
Eheeei, dragii moşului (nu, nu sunt moş), drept să vă spun, folosind un termen din mediul academic stradal “e grele!”.
Cred că am fost până acum prea blând în scrierile astea bune sau rele şi e posibil să mai arăt şi alte laturi ale – da aţi ghicit -  mele.

Încă