Ca fapt divers…

Ia uite cum se transportă copiii (sper că nu toţi) în Turcia:

Maşina era în mişcare, vreo 70-80 km/h, iar pe bancheta din spate erau niste saci plini cu ceva, probabil cartofi sau cine ştie. Mă tot gândesc ce e în capul acelor oameni?… Logica lor mă depăşeşte. Am arătat poza şi altor turci şi nu au părut prea miraţi, au zis că nu e ceva neobişnuit. Trist…

New entry… bla bla…

Noapte cu briză de ventilator, adierea încearcă să facă totul puţin mai rece.. Reuşeşte într-o oarecare măsură. “Mailul meu către tine” nu mai are nici o semnificaţie în prezent, azi este încărcat de alte repere. A trecut deja aproape un an de când mă refugiam aici ca să îmi scriu amarul, poate singura metodă prin care mă lepădam de el.

Ok.. acum, întors de pe la turci, de prin munţi, aerisit bine, înnegrit, cu părul în vânt, mă simt.. la fel:)) …de bine ca înainte de plecare! Unii ar vrea să plece, departe de locurile de baştină, în alte ţări, să trăiască acolo,  iar apoi dacă se poate altundeva şi tot aşa.. Mie însă nu îmi surâde ideea. Sigur, îmi place să mă plimb, să cutreier, să umblu, să văd locuri, oameni, munţi (mai ales), mări, ţări… Dar la final tot mă cuprinde dorul de casă, dorul de locurile unde am crescut. Ăsta sunt