Tu

Stai acolo, în ignoranţă, ori în neştire, probabil în iluzie. Te-ai gândit vreodată că există şi altceva decât crezi? O altă stare, o altă trăire, o altă lume… Alte sentimente. Şi există o şansă de a te încălzi cu ele, o şansă de a scăpa de gerul care-ţi îngheaţă lacrimile încă înainte de a apuca să-ţi brăzdeze obrajii… Ştiu că simţi…

Stare

Îmi vine să îmi deversez interiorul degradat al sinelui peste pervazul ferestrei. Păcat că nu e aşa simplu. Numai bine…

Un pic despre religie/biserică

Cu ocazia apropierii sfintelor sărbători de Paşti, vreau să spun că părerea mea despre religie, în actuala ei formă, care cred că e deja învechită, nu este una bună. Ultima oară când am fost la o slujbă de înviere, am stat 2 ore afară cu o lumânare, am încercat să ascult ce se zicea de către preot, cât am putut, că atenţia era oricum atrasă şi de mulţimea de oameni din jur. La sfârşit, zice mama că ea nu mai poate sta, merge acasă, să rămân eu să iau paşti, adică pâine sfinţită. Lume multă, dar pâine destulă. Se fac mai multe cozi paralele. Au început apoi să se împingă de zici că erau o mulţime de vaci speriate, iar eu eram prins la mijloc. Am luat până la urmă pâine, dar eu am zis că mi-a cam ajuns cu mersul la biserică.

Tinde să devină din ce în ce mai clar că masele se comportă exact aşa cum sunt: fără minte. Nu mai am de gând să fac eterna afirmaţie “aşa e la noi, românii”, că deja m-am plictisit. Am un cap pe umeri şi tind să îl folosesc. Decât să merg la biserică pentru a fi călcat în picioare de “buni creştini” mai bine stau cuminte ori acasă ori undeva într-un local şi îmi văd de orice treabă aş avea.

Acum

Acum că am 25 de ani, nu mi se pare că e vreo diferenţă notabilă faţă de când aveam 24. Totul e aparent la fel, camera, masa, imaginea ce pătrunde pe fereastră, la fel şi florile pe care le îngrijesc şi care, de-alungul lunilor s-au cam chinuit să prindă cât mai mult soare, iar acum sunt cam aplecate în direcţia ferestrei…

Dar eu? Pare-se că şi eu sunt la fel, ce e aşa mare scofală, un an în plus… În interiorul meu însă, parcă se mai naşte din când în când un gând care e îngrijorat parcăîn faţa anilor. Ce ni-e şi cu acest “paradox” al timpului? Impresia e că nu trece cu una cu două, dar după ce s-a scurs, ne stă pe limbă expresia “ce-o mai zburat timpul…”

Apropo de timp, alaltăseară am zis să mă “masochesc” puţin. Aşa că am fost să-mi văd liceul. Fiind vacanţă, clădirea era părăsită parcă, coridoarele fiind scăldate în blânda lumină a soarelui de seară, iar mintea mea le umplea cu amintiri. Dacă sunt şi nostalgici printre voi, cei care citiţi acum, înţelegeţi poate mai uşor ce stare mă încerca în acele momente: o bucurie amestecată cu tristeţe, pe măsură ce străbăteam coridoare şi vedeam săli în care odinioară intram, ori cu teamă din pricina temei nefăcute, ori cu plăcere că aveam oră cu vreun prof sau profă ca lumea.. ori cu plictiseală.. ori nu mai intram deloc şi mergeam în curte la un baschet:) Îmi aduc aminte în special clasa a 12-a, când eram atât de artişti toţi, cântam la chitară şi impresionam fete (între noi fie vorba eu unul nu cred că am impresionat vreuna pe-atunci:P). Erau atâtea ore la care mergeam de plăcere la un moment dat, atât pentru faptul că era interesant subiectul lecţiei, ori pentru că întram în dispute cu profesorii, mai mult sau mai puţin prieteneşti. Însă pot zice că niciodată nu am avut parte de spectacolele groteşti pe care le putem viziona acum pe net din şcolile noastre. Nu. Era altfel, încă nu era acea lipsă de respect crasă şi bădărănie care se observă astăzi.

Hai să nu mă lungesc prea mult în nostalgia asta… Numai bine, oameni, mai vorbim!

Şi totuşi…

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă şi eu numai pentru ea trăiesc, în lumea fioroasă de sub ceresc…  Părul ei negru este supărat, mâna ei luminoasă de mult m-a uitat…

Şi vine un solo de chitară în puterea nopţii, zboară sus, pe culmea frumuseţii sunetului, care, de unul singur se chinuie în a mă îndulci.

Sunt aici, vino.