Pimbare

Câteva click-uri după miezul nopţii şi camera cade peste mine. Ce pot face atunci? Simplu, apelez la buna mea prietenă, bicicleta, care nu comentează niciodată când vreau să ies cu ea la o plimbare.

Plec la drum, iau geanta în spate, o bluză, că deh, deşi e august, e trecut de miezul nopţii.. Weather underground îmi zice că în urmă cu jumătate de oră erau 19 grade. Cer senin. Booon. Hai să mergem. Mă opresc la Mol. Nu, nu ca să fac plinul la benzină, ci ca să iau nişte bere. Îmi aduc subit aminte faza din South Park în care nişte copii sunt luaţi la vânătoare de unchiul unuia dintre ei, le dă la fiecare o puşcă şi o doză de bere, iar în momentul în care unul întoarce puşca spre altul, unchiul zice “Be careful, son, you’re gonna spill your beer!” (Ai grijă, copile, c-o să-ţi dai berea pe jos!) )))

Să continuăm. O iau pe Cluj, spre centru. Din sens opus, alt biciclist. Mă uit mai bine, un prieten, fost coleg de liceu, îl salut. Continuu drumul. Ora era.. vreo 1 fără ceva. Lumea are activitate la ora asta, ce naiba. Ajung în intersecţia BCR, relativ goală, câte-o maşină, două. Asta e fain noaptea, e trafic aproape inexistent, şoseaua e a mea!:) Na, merg eu ce merg, ajung în Unirii. Boon. Mă aşez frumos la fântână, deschid berea şi beau liniştit. Prin Unirii ce poate fi… Oameni care lucrează la scena de acolo, (tot timpul e ceva de dat jos, de ridicat, de orice. În rest, cei de la terase, care la ora asta sunt paznici numai. Sau cine ştie, poate e deschis, nici n-am întrebat. Apoi sunt oameni răzleţi care ies de prin localurile din Unirii. În celălalt colţ de piaţă, un cuplu, pe băncile de beton… Cât am stat eu acolo să beau berea şi să fac diverse procese cognitive şi mai ştiu eu ce, ei şi-au văzut de treabă nestingheriţi, dintr-un sărut în altul. Erau drăguţi, aproape că m-am minunat. Dar n-am apucat. S-a terminat berea, semna că trebuia să mă urnesc.

Merg în continuare. O iau pe Aradului. Văd o tipă cu fustă scurtă care merge agale pe trotuar. Hmmm. O fi de aia? Dar de care să fie oare? Clar că era de aia, am întors capul după ea în trecere şi a bolborosit ceva, nu am prins ce… Probabil încerca să mă combine la un scurt sau mai ştiu eu ce… La cum arată unele, ar trebui ELE să plătească pentru sex… Asta era, hmm.. aşa şi aşa, nici nici. Treaba ei, probabil că face asta ca să-şi poată plăti taxa la facultă (da, sunt din Banat şi da, aici nu zicem cuvintele întregi.. cel puţin o poarte din ele…), oaaa.. Ce justificări am în mine. Mă  apropii de ieşirea din oraş. Ce să fac? Mai vreau.. Pe cai, Măria Ta! Hai să merg înainte… Am mers, am mers, am mers.. Maşini pe măsura orei 1 jumate cam aşa era. Noaptea, să nu uitaţi Un tir o trecut cam periculos de aproape de mine. Stopuri reflectorizante am, bec roşu am, nu avea cum să nu mă vadă. Un inconştient.

Ajung la drumul care o ia spre Băile Călacea.. Zic ce naiba, hai şi p-aici:) Am mai mers vreo 5 min până am zis că fac pauză, după care mă întorc. Am lăsat bicicleta jos şi m-am pus pe iarbă, rezemându-mă de un copac de pe marginea drumului. În depărtare se aud din când în când tirurile care circulă între Timişoara şi Arad. Luna îşi face loc prin nişte norişori ca o pânză. Iarba moale şi destul de uscată. Loc numai bun, mai mai că era să adorm acolo privind cerul…

După vreo jumătate de oră de stat, admirat celestul şi relaxare mentală, am decis că e vremea de întoarcere. M-am urcat în şa, am pedalat agale… agale… agale… Până înapoi în oraş… Până înapoi acasă.. În camera care cade peste mine. Dar surpriză, camera s-a potolit:) Iar eu prevăd că voi trăi de data asta:)

Freamăt

Deşertăciunea creată de ploaia reproşurilor, ţipetelor, împreună cu zvâcnirile unor lovituri abţinute care abia aşteaptă să se lanseze, vin să sape tranşeele unui război care nu mai poate fi câştigat.

Războiul e omenesc. Războiul e rău. Deci, răul e omenesc. Prin aprofundare, omenescul e rău. Ce e trist, e că oamenii pot realiza că sunt capabili de autodistrugere. În ciuda acestui fapt, ei se autodistrug în continuare. Mai distrug şi pe cei care nu sunt capabili să o facă singuri. Asta ca să evidenţiez şi o calitate a omului: altruismul. Nu eşti suficient de autodistructiv? Te ajută un semen. Poate mai mulţi. FĂRĂ NUMĂR!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Am plecat…

Devreme

Deşi e devreme, e târziu, deşi aş putea fi liniştit, nu sunt. Starea care-mi zgândăre simţirea e izvorâtă din adâncul sinelui, acolo unde nimeni, decât o personă are voie să intre. Dar nu a intrat. S-a complăcut în etericul exterior, rece şi crud, care modelează deprimarea. Deprimare care tinde mai apoi să cucerească tot în juru-i, precum o plagă indestructibilă a cărei sete nu poate fi potolită…

06:21, ora magică aleatoare, ale cărei vibraţii mişcă, şi anume, pe mine.

Văsălie inexistentă

Imaginaţi-vă în locul meu, am o durere de cap infernală, recidivată în urma consumului unei beri. O bere începută în cinstea unei prietene. A, nuuu… nu dau vina pe nimeni, vina e a mea, miercuri seara m-am făcut varză cu bere şi joi m-a acompaniat aceeaşi durere care stă cu mine acum de vorbă. Măcar e mai bine decât nimeni, nu? Heh… Ce replici consolante îmi torn la orele astea târzii.
Adevărul e că durerea de cap se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu durerea spirituală, care e mai dăinuitoare de ceva vreme. Păi cum naiba să nu dăinuie, când se produce acel dezechlibru, generat de lipsa de concordanţă a sentimentelor mele cu sentimentele unei alte persoane direct implicată în obiectul mai sus menţionatelor sentimente ale mele. Ce direct implicată, să vă spun drept, e chiar ea în sine acel obiect! Straşnic! Şi ce elucubraţii frazeistice (nici nu ştiu dacă există cuvântul ăsta şi mi-e şi lene acum să verific) sunt în stare să generez. Pfoai, sunt pe cale să devin un semizeu scriitoricesc! Haaaa! Îmi şi imaginez râsetele la citirea acestei afirmaţii.
Eheeei, dragii moşului (nu, nu sunt moş), drept să vă spun, folosind un termen din mediul academic stradal “e grele!”.
Cred că am fost până acum prea blând în scrierile astea bune sau rele şi e posibil să mai arăt şi alte laturi ale – da aţi ghicit -  mele.

Uite

Uite ce de opţiuni. Uite ce de posibilităţi. Uite câte se întâmplă. Uite câţi sunt în lista de mess. Uite ce bună e aia, frate! Uite ce dezordine e la mine în cameră! Uite că iar n-ai luat pâine! Uite un pitbull fără botniţă! Uite câte mâţe printre blocuri. Uită-te în jur, ce de oameni animalici. Uite, am pus Norah Jones:) Uiteeee… îngheţată, hai să ne luăm! Uite, ce zici să alergăm prin centru şi să cântăm Pasărea Colibri? Uite ce târziu e! Uite că a plecat şi ultimul tramvai, fras! Uite ce amar de vreme se abate peste noi. Uite cum am pierdut şi trenul, cateva secunde au lipsit… Uite acolo, curcubeu! Uite dincolo, cur fără beu! ) Uite-te la ăla, ce bârnău are! Uite cum licăreşte lumina la mine-n cameră. Uite cum se joacă umbrele. Uite cum mă umbresc şi eu printre ele. Uite ochelarii uitaţi la mine pe masă… Uite foile scrise, mărturia unei prezenţe. Uite patul gol. Uite-mă, golit.

Dileme

Prelucrând acu nişte poze am constatat că nici una din variante nu mi-au plăcut sau nu mi-au ieşit aşa cum aş fi vrut. Atunci când credeam că am atins ceea urmăream, găseam o nouă opţiune şi o încercam, constatând că e mai bine aşa parcă, apoi iar mă răzgândeam şi aşa mai departe. Ce deduc de aici? Că eu am o problemă (printre multele dealtfel) şi anume că nu mă pot hotărî asupra unui aspect sau altul, cel puţin nu uşor. Ori asta, ori chiar nu mă pricep deloc la prelucrat poze.

Cred că o concluzie ar suna cam aşa: cu cât avem mai multe, cu atât suntem mai nemulţumiţi.

Little by little

Şi aşa se consumă noaptea, my god is supposed to go to bed. But tomorrow my god will have woken up on the wrong side of the bed.

După vizionarea capodoperei cinematografice Legături bolnăvicioase, mintea mea a început să patineze pe culoarele acoperite cu polei ale unui vortex ireal. E ireal totul, tot ce se petrece.. Staţi… să pun o melodie… Am pus, da, una faină care va suna bine în întuneric (Oasis – Don’t go away). Un pic cam vioaie, însă, pe alocuri, dar ce mai contează, oricum tastele gălăgioase îi fac o concurenţă demnă de luat în seamă. Chiar aşa! Tastatura asta m-a suportat atâţia ani de zile, tastatura asta a fost martoră la atâtea momente, la satisfacţia iniţială de a juca primele jocuri la compul meu, la primele conversaţii pe mirc de la mine din casă, la primele referate pentru facultate, la redactarea licenţei (doamne, sunt licenţiat! uf… şi iar uf)… la cele mai intense conversaţii pe mess, da, messul ăsta, dumnezeul tânărului de azi… de fapt avem noi mulţi dumnezei. Tastatura mea e veche şi gălăgioasă. Cred că o voi înlocui. Dar nu o voi arunca. Sunt prea melancolic. Mă rup cu greu. Dar să nu intrăm în detalii acum despre asta.

Şi acu Liam Gallagher începe să-mi cânte despre şampanie şi supernove pe cer, parcă astea merg bine cu acel vortex care se materializează little by little. Unde fras mai ajung eu până la urmă?

00:52

The best is yet to come, as they say. Voi crede asta pentru că e prea interesant să nu o fac…

Seri scăldate de lumina slabă, roşiatică, ce şi-a făcut culcuş în odaia asta în care mă aflu de-atâta amar de vreme. Uneori seri vulcanice, alteori seri în care ai fi putut băga mâna-n foc că prin tavan plouă, la cât de plouat eram.

Vechiul să rămână în urmă, noul să vină.

…

…

Dacă te-ai lăsa dusă de val, aş face furtună pe mare!

Stare

Pereţii minţii, scrijeliţi necontenit de gânduri, stări care înoată în toate direcţiile, un amalgam de simţăminte… Durerea de cap le coordonează ca un veritabil dirijor. În calmul generat de o muzică ambientală caldă, încerc rezugrăviea pereţilor scrijeliţi, liniştirea stărilor, uniformizarea simţămintelor.

Omul e aşa de complicat, nu poate fi altfel, e una din laturile definiţiei lui. Complicarea asta.. rezultat al vieţii pe care o duce?.. sau viaţa e un rezultat al complicării? Cred că omul s-ar plictisi enorm dacă nu ar fi complicat. Voi ce credeţi?