Se gudura ea, o pisică ce torcea imbrăţişări calde şi pasionale. Ştia încotro se îndreaptă, precum barca spre insula salvatoare, aşa şi ea spre pieptul lui, unde îşi aşeza capul să poată moţăi în legănatul inimii… Iar el, cuprinzând-o cu braţele era furat de serenitatea ce i-o dădea comoditatea ei, cum statea ea acolo, pe pieptul lui, locul cel mai important din univers pentru ea în acel moment!

Firele ei de păr se jucau pe lânga nasul lui în ritmul respiraţiei calme, dar erau puţin cam obraznice, aşa că, la început fără să-şi dea seama, începu să îi mângâie creştetul pentru a le da la o parte, iar fata simţind acest alint adormi încet, în timp ce el îi şoptea cum duce lupte pe viaţă şi pe moarte cu firele ei… Adormi şi el, în timp ce-i netezea din ce în ce mai lent părul…

În ticăitul imperceptibil al ceasului de mână îmi număr fără să vreau zvâcnirile necontenite.

Picioarele sunt reci, îmi fredonează “Cineva să ne aducă vara înapoi”, nu le place în papuci. Le-am pus şosetele de lână, s-au mai liniştit.  Dar eu mă bălăcesc în nelinişte, imaginaţi-vă un jacuzzi imens de nelinişte, înconjurat de pereţi, pe margine. Şi deodată pare-se că şedinţa în cada agitată s-a finalizat. Ies frumos, răsuflu oarecum uşurat şi păşesc înainte… apare interiorul unui compartiment de tren, doamne, trenul, acest înger şi demon al sufletului nostru, care ne duce la fericire, ne duce la agonie, ne plimbă în sunet metalic pe cuprinsuri largi… nopţi feroviare, legănatul haotic, sms-uri care transformă telefonul în becul încăperii… o carte citită integral în tren, care devine un prieten ce-ţi vorbeşte fără sunet de pe raft.

Capăt de linie. Aşa cunoşti trenul mai bine, din început în capăt de linie.  Şi iată-mă în gară. Avalanşă! Oameni, culori, freamăt, zgomot, şaorme, ziare, metrou. Şi eu păşind agale în timp ce vocea aceea robotică ŞOPTEŞTE “Atenţie, se-nchid uşile!” Pleacă o garnitură şi peronul de vizavi se luminează subit. Acolo e… e…

Când deodată se porneşte vuiet.. Alarma telefonului.

Un amărât de titlu nu sunteţi în stare să scrieţi corect… “indundaţiilor” ?? La ditamai trustul de presă. La toate emisiunile voastre de dezbateri, aşa zise dezbateri, niciun telespectator nu poate suna să intre în direct. Mă uit şi nu văd decât aceleaşi emisiuni tâmpe, gen fabrica sau aşa ceva, unde zi de zi se adună aceiaşi oameni să dezbată NIMIC! Pentru că niciodată nu se ajunge la nimic concret în discuţii. Numai circ. Întrerupeţi discuţia să vedem “ce zice d-l parlamentar, că acum coboară scările”. Nicio idee nu e dusă la capăt, nimic nu e concret, totul e în aer, precum sunt cei pe care îi criticaţi. Ce reprezentaţi, voi, antena3 şi celelalte? Pe cine, ce? Cu siguranţă nu oamenii de rând din popor.

Later edit: la nici 24 h de la greşeli de scriere, apar greşeli elementare de geografie, de fapt cultură generală sau cum vreţi… :

Acuma, ce vă spun eu vizavi de asta este că sunt de acord. Din mai multe motive. Când eram mic şi mă plimbam la mine în cartier printre blocuri am fost atacat din senin şi muşcat de trei câini fără stăpân. Am avut noroc cu nişte trecători care i-au alungat. Când am fost în Bucale anu trecut am fost destul de surprins să văd haite de câini pe trotuarele şi spaţiile verzi de pe Bld. Unirii, chiar în faţa Palatului Parlamentului. Câini care îşi făceau nevoile peste tot, lătrau şi uneori alergau după trecători. La televizor am văzut cum, în timpul unei curse de de maşini la nivel internaţional, tot pe lângă Palatul Parlamentului, un câine vagabond a intrat pe pista de curse, punând în pericol siguranţa piloţilor.

Având în vedere doar aceste câteva exemple personale şi multe altele care se petrec zilnic, consider că măsura este corectă, pentru că locul câinilor nu este pe stradă. Iar iubitorii, aşa zişii iubitori de animale sau câini, să îi ia acasă şi să nu mai fie cretini. Aici nu mai vorbim de cruzime faţă de animale, vorbim de nivelul de civilizaţie la care suntem şi spre care tindem. O societate trebuie să fie în stare să asigure siguranţa cetăţenilor. Sunt destui oameni răi pe străzi, nu avem nevoie şi de haite de câini.